Ma gandisem mult la fraza filizofica : Timpul vindeca Ranile. Oare exista vreun gram de adevar in ea ? Dupa opinia mea, timpul nu face altceva decat sa aprofundeze ranile cu o nepasare dureroasa.
Timpul are rolul lui de necontestat…dar nu vindeca! El doar acopera. E ca un plasture pus pe o rana deschisa. Chiar daca rana se inchide , atunci cand pansamentul cade, cicatricile raman martore la durerea muta care a fost si continua sa dainuie.
Si atunci apelezi la “uitare”, caci se spune ca e in legea firii sa uitam. Si uite asa, te trezesti deruland inapoi cu viteza, filmul vietii, pregatit sa apesi la momentul potrivit butonul pe care scrie “delete”. Si tot deruland, iti dai seama ca momentul in care te-ai ranit, si pe care doresti cu atat de multa disperare sa-l arunci in Recycle Bin, coincide cumva cu unul din momentele care “ti-au taiat candva respiratia”…care te-au facut sa te simti invingator si in care nimeni si nimic nu reusea sa te detroneze in acel meoment, un moment de victorie interioara si exterioara.
E greu sa iei hotararea potrivita: sa uiti, sa urasti…sa astepti minunile timpului…sau sa accepti cicatricile prezentului.
Lacrimile se sterg, dar durerea este la fel de crancena si sapa tot mai adanc o data cu trecerea timpului. Am devenit o actrita aproape desavarsita, incercand sa maschez suferinta care ma dezintegreaza putin cate putin. Mi-am faurit o platosa care reuseste uneori sa-i induca in eroare pe cei din jur, sa-i faca sa creada ca m-am vindecat de tine… dar numai tu ma poti vindeca.
Pacat ca nu se poate vedea hidosenia cicatricelor ramase in suflet, ca cei care ne-au ranit atat de mult in trecut, ne reintalnesc acum si nu pot vedea cu ce sechele am ramas. Superficialitatea ii face pe majoritatea sa vada si sa ia in considerare ceea ce e la suprafata, adica trupul, fizicul. Pe cand sufletul se svarcoleste de durere si se ineaca in lacrimile suferintei.
Starile care pun stapanire pe mine sunt pe cat de intense pe-atat de diverse si de variabile. In urma cu o clipa imi simteam sufletul plin de pace, simteam ca pot sa merg mai departe cu inima cat de cat usoara, cu zambetul pe buze, si, mai ales, cu incredere… si acum simt iar ca tristetea ma acapareaza, simt iar ca nu mai sunt in stare sa fac nici un pas, ca mi-e sufletul blocat, coplesit de amaraciune, disperat… si nu gasesc deloc calea pe care trebuie sa merg.
Tristetea este o boala spirituala care zguduie din temelii intreaga fiinta a celui atins de ea, cufundandu-i mintea intr-o grea deznadejde, iar trupul intr-o paralizanta pasivitate fata de starea sufleteasca pe care o induce. O tristete dezcumpanitoare care aduce cu ea efecte extrem de periculoase si care in final distruge tot ce este mai frumos in noi.Sufletul imi era ravasit de amalgamul de sentimente care ma incercau. Nu era nici macar trecut de ora 2 noaptea, asa ca am incercat sa dorm, dar cum nu reuseam nu-mi mai ramanea decat sa astept.
Trebuie sa recunosc ca asteptatea nu era punctul meu forte. Nu ma pricepusem niciodata la asa ceva. Picasem la acet test de nenumarate ori. Avand eternitatea ar fi trebuit sa stiu sa jonglez cu timpul, iar asteptarea sa nu fie decat un lucru simplu, dar eu eram nerabdatoare sa trec si peste ziua asta.
Timpul era doar o piedica in cautarea fericiri mele...
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu