Tears of an Angel ...

- Pagini din Jurnalul lui Eveleen Alexie Reiner -

“Cu cât sunt mai departe senimentele pe care încercăm să le înăbuşim şi să le dăm uitării, cu atât sunt mai aproape de inimă.”

Bunaaaaaaaaaaaaa “jurnalule” ,

Te-am ignorat pentru o perioada indelungata de timp si-mi cer iertare. Nu-ti incep cu scuze patetice ca-ntotdeauna pentru ca nu-s plauzibile de data asta. Absolut deloc. Poate doar imi era teama, cum imi este si acum, sa-mi dau frau liber gandurilor ascunse. Ma tem ca se vor razvati impotriva mea. Ma tem … Dar ce mai conteaza acum? Ia-ta-ma aici: tinand strans stiloul in mana.

Probabil acum te intrebi cum sunt . Ei bine, eu sunt … okay … cred … sper cel putin. Degeaba-mi plec acum privirea, degeaba, au revenit. Au revenit si nu singure, ci impreuna cu regretele si durerea. Au revenit. Amintirile … si odata cu ele, si El .

Ahh … de ce nu mai pot rade de fiecare data cand intru in aceasta casa ? De ce ? De ce trebuie sa-mi amintesc totul si orice urma de zambet sau bucurie, sa dispara. Simt ca traiesc o viata dubla, una in care sunt eu cea vesela si una plina de suspine. M-am saturat de secrete. Mi-as dori sa le impartasec si lor aceasta poveste, insa deja stiu ce mi-ar spune, asa ca ma conformez asteptand. Asteptand imposibilul. Poate timpul mi-l va aduce inapoi.

M-am ridicat agale de pe scaunul care devenise martor a tot ce scrisesem si m-am indreptat spre pian. Ma simteam staniu stand langa el. Imi amintea de o perioada, imi amintea de catecele lui si de EL… Am inchis ochii pentru cateva secunde si am lasat gandurile sa-mi reaminteasca una din melodiile lui preferate. O auzeam perfect. Atat de bine incat eram confuza. Confuza de prezenta lui in capul meu.

>>amintire<<

- “Ce-ar fi sa-ti cant ceva? M-a intrebat el ridicand din spranceana si zambindu-mi mandru.

- Ce-ar fi sa incetezi sa te mai dai mare? I-am replicat taios facand aceleasi gesturi ca si el.

Ma privi pe furis timp indelungat, isi trosnii degetele-i lungi ca si un maestru si-si intinse mainile spre clape, atingandu-le usor fara a scoate niciun sunet. Isi indrepta privirea spre pian si inchise ochii. Cand am auzit primele note, mi-am ciulit urechile, am deschis ochii larg si mi-am plimbat privirea pe mainile lui delicate. Totul suna linistit si perfect, dar oricat ma chinuiam sa ghicesc compozitorul, niciodata nu-l nimeream pe cel al carui stil se apropia de aceasta melodie. Ritmul slab, deconectatde exterior si plin de sentimente ma acapara si pe mine.

Am simtit cum se acumuleaza in mine o energie puternica ce crestea neincetat si apoi cum tot corpul meu se relaxeaza si se umple de minunatele sunete ale pianului. Am zambit si mi-am inchis ochii pentru o clipa, respirand adanc, apoi i-am deschis si l-am privit pe El, cum se juca linistit si profesionist cu clapele. Sunetele erau atat de profunde si tulburatoare incat puteam sa jur ca in fata ochilor mei se desfasoara o adevarat poveste de dragoste … imposibila .El zambea amar in timp ce canta, parca incercand sa se elibere de toate grijile ingramadite in suflet. S-a uitat la un moment dat la mine si am simtit cum ma inrosesc si zambetul meu deveni si mai mare. Dar acel moment s-a scurs repede, desi roseata inobservabila era inca prezenta. Notele inalte si dure din final imi transformara inima intr-o piatra de marimea unul pumn, conectata de realitea cruda care ma smulgea din acel vis perfect plin de sunete de pian.

El s-a ridicat incet, a zambit trist si s-a asezat pe patul din coltul camerei cu mainile la ceafa, oftand din greu. Initial am crezut ca eu gresisem cu ceva pe toata durata cantecului, insa linistea stanjenitoare nu dadea asta de inteles. L-am mai privit o data din departare, dupa care i-am imitat gesturile, asezandu-ma langa el, insa sprijinita in maini. Eram pe cale sa rup tacea sinistra cand:

- Stii, imi place de cele mai multe ori sa stau asa si sa privesc tavanul ori de cate ori simt ca nu pot face fata avalansei de sentimente.

- Daaaa… e un .. tavan alb si … dar el parea ca nu m-a auzit deoarece a continuat cu o voce joasa.

- Predau armele mult prea usor in fata lor, iar Pianul nu ma ajuta deloc. Vreau sa ma eliberez de aceea apelez la muzica, dar de fapt nu fac altceva decat sa ingrop tot mai adanc in suflet toate aceste amintiri.

- Melodia asta, am continuat eu dupa acteva momente de liniste, a fost incarcata de foarte multe stari si … nu am reusit inca sa o recunsc! Sa fie Johann Strauss, stilul este asemanator, insa …

- Nu, nu este Strauss sau alt compozitor celebru! Chicoti el ridicandu-se in sezut.

- Aaa … Atunci… Tu ai compus-o ? am strigat mandra si uimita

- Ehee, bun venit in lumea mea abstracta unde nimic nu-i concret si la locul lui!

- Wow, ar trebui sa ma inveti si pe mine!

- Hmmm… ma tem ca nu ai bani indeajuns pentru astfel de cursuri! Spuse facand semn cu mainile spre el si spre pian intr-un mod haios .

- Ingamfatule! Am raspuns ofensata si indreptandu-ma grabita spre pian.

Nu vroiam sa-l las sa castige atat de usor. Asa ca dupa ce m-am instalat pe tamburel, am inceput sa apas pe clape cu o precizie exacta.Nu eram foarte buna insa catusi de putin ma pricepeam. Melodia nu suna la fel de profund ca a lui, dar ma multumeam ca-i captivasem intreaga atentie.

- Hei! Nu mi-ai spus ca stii sa canti la pian! A marturisit el surprins

- Nu ma subestima! Inca nu ma cunosti! I-am facut usor cu ochiul dupa care m-am ridicat pentru a-l lasa pe el sa-mi explice .”

>>sfarsit<<

Aceea a fost a II-a noastra intalnire, dupa ce ne-am imprietenit prin intermediul lui Ashley, sora lui mai micuta. Aceea a fost prima mea lectie de pian pe care el mi-a predat-o. Aceea a fost si va ramane melodia noastra.

Notele PIANULUI nu ma mai ajuta de data asta. Ci ma ranaesc. Dar eu continui sa le ascult. Continui sa cant si eu la pian. Continui sa-mi amintesc. Cu fiecare clapa pe care o apas parca ma apropi de El. Parca-i vad chipul, insa in ceata. Si cum melodia se finalizeaza, il vad parasind incaperea mandru si parca indemnandu-ma la inca o melodie. Insa, degetele-mi obosite refuza sa mai danseze si astfel, El dispare … din nou.

Ahhh .. cat imi lipseste. De ce a trebuit sa plece ? De ce ?

Lasa muzica sa-ti patrunda-n inima si-n suflet. Las-o sa te coordoneza. Nu te teme de durerea pe care ti-o provoaca. Ea nu face altceva decat sa-ti intareasca starea de spirit pe sentimentul predominant. Pana cand te pierzi in nestiinta si amintiri. Ea e un drog, dar insa unul care face bine. Te elibereaza sau te constrange, depinde de tine. Las-o sa-ti zburde vesela prin vene si sa-ti inunde gandurile de liniste. Las-o sa te duca pe taramurile viselor si a dorintelor. Dar nu o lasa niciodata sa depinzi de ea. Pentru ca intotdeauna, ca orice lucru, dureaza putin: 3 minute, 4, maxim 5. Si dupa, efectul ei se diminueaza. Insa tu dai pe replay. Dar pana cand? Pana cand ai sa inveti fiecara vers, fiecare acord si fiecare nota …

Ei bine, asta fac acum. Ascult la nesfarsit aceasta melodie. Insa degeaba. Simt pe masura ce melodia se repeta cum ea patrunde tot mai mult in interiorul meu si cum devine parte integrala din exista mea definindu-ma ca persoana. Am vrut sa iau mp3 si sa-l arunc. Insa nu am reusit. Mana mi-a ramas prinsa si nu am m-ai putut-o misca. Am vrut sa scot o casca, insa doar gandul sa ramas astfel ma facea sa ma simt singura. Singura eram si-n realitate. Tronam peste o casa goala.

Parinti-mi sunt plecati si de-abia reusesc sa-i vad seara. Acum, ei bine, sunt doar eu si necrutatorul ceas care ticaie necontenit. Eu … nu –mi plang de mila, pentru ca m-am obisnuit si a inceput sa-mi placa. Cred … sau cel putin incerc.

Mi-am indreptat spatele si am privit uitata spre fereastra. Goala . Straga e goala ca si sufletul meu fara El. Linistea ce domneste acum in casa parca –mi fredoneaza melancolic si nostalgic un cantec infundat si neinteles. Si cand te gandesti ca totul e din vina mea. Pentru ca nu am putut sa spun … “te iub …”

Indeajuns, te ranesti! Imi tipa constiita, dar parca de data asta nu o mai luam in seama. Preferam sa cad iar in capcana gandurilor decat sa infrunt realitatea. Decat sa ma prefac vesela si plina de viata. Decat sa ma mint. Doar peretii acestia patru erau martori durerii si suferintei mele. Degeaba loveam acum furioasa clapele pianului, degeaba, ele nu mi-l vor readuce. Ele nu fac altceva decat sa sape si sa sadeasca samanta sperantei si a infrangerii.

Iar s-a terminat melodia de pe mp3. Ce bine ca e pe replay.

M-am aruncat pe pat tinand inca la piept ultimele note scrise de el. Cu scrisul lui citet si frumos. Ma mint de una singura si ma ranesc … Totul era atat de real …

Am inceput sa rad si sa plang .. sa strig si sa suspin.

« Intoarce-te » …

Pana nici tu, jurnalule nu reusesti sa ma calmezi si sa ma scoti din starea asta de absenta si confuzie. Poate ca am nevoie de o schimbare radicala. O schimbare … Da, asta pare a fi unica mea oportunitate de a zambii din nou fara ca un nou val de lacrimi sa –mi inunde obrajii si inima. Trebuie … Dar cum sa fac asta?

Am aruncat intr-un final mp3 intr-un sertar si m-am ridicat victorioasa. Acum , sa… Acum, ce?

Am inspirat adanc si am privit cerul ce palea sub privirea mea. Nici nu-mi dadusem seama cum trecuse noapte. Cum stelele, tovarasele mele se stinsesera. O noua zi, o schimbare, o noua eu. Iar, tu, jurnalule … ma vei ajuta. Pentru ca tu esti confidentul meu si unicul care-mi stie toate secretele si toate gandurile ascunse. Ce mod mai placut pentru o schimbare daca nu o plimbare prin parc urmarind indeaproape rasaritul. Ahh .. de cand n-am mai facut asta. Imi era deja dor sa vad razele sfrijite ale soarelui patrunzand timide prin tufisuri si izbindu-se brutal de pamantul cald.

Aer curat. Liniste. Pace.

Ma simt parca mai in siguranta acum, fiind departe de PIAN si parca si de EL . Distanta nu ma ajuta, dar cel putin ma linistea. Ceasul indica ora sase dimineata asa ca m-am pregatit de iesire. I-am zambit Cerului si am pasit agale …

- Cand iti va fi dor de mine, priveste-l, pe el, Cerul, in splendoarea lui si vei stii ca-ti sunt aproape pentru ca si eu ca si tine il privesc neincetat.

Da … Merci … m-ai ajutat.

Ultimele lui cuvinte in timp ce se indeparta. Degeaba-l privesc zilnic, degeaba, simt cum distanta dintre noi creste din ce in ce mai mult. Simt ca-ntr-o oglinda: Ma vad, dar stiu ca nu e decat in imaginatia mea, nu ma pot atinge, nu pot. Paseam alage printre baltoace privind absenta in jurul meu. Nu era nimeni. Dar era placut, eram singura sub rasarit asa cum imi placea. M-am asezat pe o bancuta in timp ce admiram Cerul: “vei stii ca-ti sunt aproape pentru ca si eu ca si tine il privesc neincetat”

Am inspirat adanc si m-am cufundat mai rau in ganduri, cand am simtit banca zguduita. Am interupt meditatia privind uimita la tipul cu bicicleta rasturnata de jos. Continuam sa-l privesc amuzata cum incerca sa indrepte roata stramba din fata si cum isi aseaza ochelarii de protectie cazuti si ei pe jos.

- Um, imicerscuze! Adauga el repede incat mi-au trebuit cateva secunde sa intrerup holbatul prost si sa inteleg ce spune.

- Nu face nimic! Am spus facand semn din mana.

- Sunt … um, Brian!

- Eveleen! Si am dat mana cu el.

Daca stiam ce ma asteapta odata ce am facut cunostinta, mai bine fugeam. Insa lasa, am stat si iata-ma iar aici, incepand schimbarea.

TO BE CONTINUED ...